A cântat cum n-a mai făcut-o nimeni vreodată pe acest pământ. Glasul ei de privighetoare nemuritoare s-a ridicat, cu fiecare cântec de dor, până la cer. Sufletul ei uriaş, cât o Românie centenară, este de peste jumătate de veac la Ceruri, de unde vocea ei atemporală răsună ocrotitor în inimile noastre mistuite de atâtea focuri, încă nestinse, de atâtea patimi şi nostalgii… Iar în acest sfârşit de septembrie, noi, românii de pretutindeni, de la Bucureşti până la Boston via Berlin, avem privilegiul să celebrăm una dintre nostalgiile absolute ale sufletului românesc din toate timpurile.
În aceste zile, suntem pe cât de melancolici, pe atât de fericiţi să ne împodobim inimile a sărbătoare. Iar dincolo de nostalgie, putem îndrăzni să cântăm, în gând sau în fapt, măcar un vers de-al Ei. Pe 25 septembrie 2018, MARIA TĂNASE ar fi împlinit 105 ani…
”Am iubit şi-am să iubesc”, cânta din toată fiinţa cea care a (re)adus iubirea – cu ale ei lumini şi umbre – la rangul de ”sport naţional”, cum se zice azi, în timpurile lui #insta! Apropo, oare cum ar arăta ”Mărioara di la Gorj” în aceste vremuri zuckerberg-iene? Readaptată şi reinventată la acest nou matrix muzical & (pop)cultural, Maria ar fi cu siguranţă cea mai cool, cea mai modern-vintage, deopotrivă cea mai profundă şi cea mai ludică dintre toate artistele care s-au născut şi se vor mai naşte vreodată în România şi-n limba română! Şi asta pentru că Maria Tănase a fost creată şi trimisă printre şi pentru noi pentru a ne reaminti în fiecare clipă, în fiecare gând şi-n fiecare vis, că muzica – aidoma iubirii – e deopotrivă binecuvântare şi blestem! Exact ca-n sfâşietor de frumoasa-i capodoperă cu acelaşi nume în care cântă cu atâta emoţie: ”Cine iubeşte şi lasă…”
Nu e de mirare că aceste trăiri cumplit de intense, care au purtat-o de la agonie la extaz toată viaţa ei, pe cât de zbuciumată, pe atât de minunată, au hărăzit-o să fie deopotrivă muza, amanta şi iubirea vieţii – pentru o clipă suspendată ce a părut o eternitate – însuşi Creatorului Coloanei Infinitului! Cu adevărat, MARIA TĂNASE + BRÂNCUŞI = LOVE! Împreună, ei ne-au lăsat nouă şi celor care ne vor urma o poveste de dragoste pe cât de atipică, pe atât de autentică şi unică. Astfel că, dacă pe zidul unei case de vis de pe o stradă atemporală din Bucureştiul vechi, o să vedem un graffitti cu mesajul de mai sus, să fim fericiţi! Asta înseamnă că cel puţin un hipster cunoaşte povestea de film a meteoricei şi zbuciumatei iubiri între cel mai înzestrat şi cunoscut român în lume din toate timpurile şi cea mai mare voce a României care s-a auzit şi se va auzi vreodată…
”Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!”, îi spunea creatorul muzei sale încântătoare. Şi, într-adevăr, după ce asculta vocea Mariei Tănase, Brâncuşi făcea piatra să cânte…
Frumuseţea ei clasică, arhetipală, inefabilă, deopotrivă diabolică şi dumnezeiască, de zeiţă rătăcită-n mahala cu lăutarii străvechi în frunte cu dracul lor gol şi plin de poezie, Fărâmiţă Lambru, l-a bulversat ireversibil pe ”Neica Costache”, aşa cum îl alinta Mărioara pe Brâncuşi al ei…
Cu puţine alte iubiri celebre ale ultimului secol se poate compara fulgerătoarea şi pătimaşa poveste de dragoste adevărată dintre Maria Tănase şi Brâncuşi, care fascinează încă generaţii după generaţii, într-atât de bine e înfiptă povestea lor pasională, atât în memoria colectivă a românilor, cât şi în imaginarul universal… Intensitatea idilei lor ar putea lesne sta lângă love-story-uri crâncene precum cele dintre Elizabeth Taylor şi Richard Burton, Ava Gardner şi Frank Sinatra sau Maria Callas şi Aristotel Onassis.
Când cel mai mare sculptor şi cea mai mare voce se iubeau, săreau scântei de la Paris până la ”Micul Paris”. Dragostea lor nu a durat mai mult de un an şi a ars ca o văpaie în atelierul tatălului ”domnişoarei Pogany”! Dar în acel an care a clocotit de atâta amor, creativitate, senzualitate, gelozie, scandaluri şi de atâtea şi atâtea impăcări, ei au trăit mai mult şi mai intens decât orice alt cuplu într-o viaţă… Cu adevărat, timp de un an de zile, ei doi au cunoscut iubirea adevărată şi autentică, deopotrivă ca binecuvântare şi blestem, cu toţi demonii şi îngerii ei… Şi unde altundeva putea să ardă această dragoste dacă nu în ”Oraşul Iubirii”…
Când Brâncuşi a plecat să-şi continue ”Coloana Infinitului” în spaţiul eternităţii, Maria l-a plâns cum numai ea ştia s-o facă pe neica Costache… El, cel care o dojenea aspru că îşi vindea vocea ca o bocitoare în cârciumi, la zaiafeturi. De altfel, acesta a fost şi motivul despărţirii lor: Brâncuşi voia ca Mărioara lui să cânte operă, să se lepede de bocet şi să caute să exprime sunetul primordial al muzicii pure. Aşa cum el căuta şi izbutea să exprime prin piatră inefabilul şi infinitul, tot aşa se aştepta să facă şi Măria prin muzică. Şi, pentru că l-a iubit mai presus de oricine şi de orice, Maria chiar a încercat – mai mult de dragul lui, decât din dorinţa ei – să-i facă pe plac şi să devină o ”Maria Callas” a lui. A eşuat cu graţie, şi asta datorită faptului că Maria Tănase iubea viaţa cu o nedisimulată patimă lăutărească, Aici, Maria semăna mai mult cu George Enescu, cel căruia – în New York-ul anului 1939 – i-a sărutat mâna, aşa cum numai o ucenică a ştiut s-o facă faţă de un maestru al muzicii.
Deşi nu s-au realizat ca suflete-pereche în iubire, Maria Tănase şi Brâncuşi au realizat ”acel-ceva” ce numai spiritele cu adevărat vizionare, luminoase şi atinse de harul divin al creaţiei nemuritoare pot înfăptui: prin arta, opera şi moştenirea lor au oprit timpul în loc. Brâncuşi, prin ”Coloana Infinitului” şi prin toate celelalte capodopere ale sale a încremenit curgerea timpului, iar Maria a izbutit să suspende clipa prin glasul ei fermecat. De aceea, nu-i de mirare că, de fiecare dată, când privim ”Coloana Infinitului” sau ascultăm ”Mărioară di la Gorj”, intrăm preţ de câteva clipe într-un soi de transă în care timpul pare a se opri. În acest sens, nu e deloc întâmplător faptul că, atunci când era întrebată de unde vine talentul ei, Maria, având conştiinţa propriei valori, răspundea melodios cu zâmbetul ei dumnezeiesc: ”Am har!”
Atâtea iubiri încep, se sfârşesc şi poate încep din nou cu vreun vers de-al Mărioarei! Îmbătător. Sfâşăietor. Dumnezeiesc. Aşa sună fiecare refren al Mariei Tănase. A cântat. A iubit. A dăruit. S-a dăruit. Prin cântec. Prin bocet. Prin zâmbet. Şi – Doamne – ce zâmbet! Când Maria zâmbea şi râdea, însuşi Soarele strălucea! Bărbaţii se îndrăgosteau de Ea pe capete, ca picaţi în transă, femeile mureau de invidie şi de admiraţie, iar copiii erau vrăjiţi de glasul ei fermecat de zână venită parcă dintr-o altă lume! Nu e de mirare, astfel, că pe ultimul drum au condus-o sute de mii de oameni! Şi atunci şi acolo, în acea zi de vară din 1963, pe bulevardul Magheru, de la Piaţa Romană până la Piaţa Unirii, nu aveai loc să arunci un ac, atât de inimaginabil de multă lume a fost s-o călăuzească pe ”Mărioara” sufletului românesc pe drumul către nemurire! Femei şi bărbaţi, bătrâni şi copii, români şi străini, bogaţi şi săraci, prinţi şi cerşetori, poeţi şi muzele lor, îndrăgostiţi de toate felurile, vârstele şi condiţiile, dar, mai ales, îndrăgostiţi de muzica atemporală a Mariei Tănase şi-au condus ”Pasărea Măiastră” pe ultimul drum pământesc către coloana infinitului sufletului ei… Sute şi sute de mii de oameni, uniţi într-un ocean de emoţie colectivă, cum rareori s-a mai văzut vreodată în istoria românilor.
Maria Tănase, azi? E vie. La fel de vie ca acum optzeci de ani, când începea să cucerească întreaga lume cu glasul ei divin. Şi nu doar pe youtube-ul accesat pe gadget-urile reci şi complicate, când ascultăm voioasa ”Ciuleandra” la vreo petrecere, ci în sufletele noastre calde, care vibrează până la lacrimi la adânca ”Până când nu te iubeam…” Întocmai, aşa este, Mărioară, până când nu te iubeam, habar n-aveam ce înseamnă cu adevărat iubirea şi dorul de ea…